Februarie 2026 găsește lumea tehnologiei într-un amestec familiar de entuziasm și prudență. Unele idei care, acum doi ani, păreau un exercițiu de imaginație, încep să arate ca un început de economie, cu bani reali, interese reale și consecințe reale.
În centrul acestei schimbări stă o întrebare simplă: ce se întâmplă când un agent AI nu mai este doar un instrument care răspunde la comenzi, ci devine un executant autonom, capabil să ia inițiative, să consume resurse și să livreze servicii, fără ca un om să fie prezent la fiecare pas?
Nu vorbim despre o lume perfect organizată, nici despre un sistem matur. Vorbim despre primele încercări de a construi infrastructură și finanțare pentru software care lucrează continuu, în lanțuri de sarcini, cu o viteză pe care oamenii n-o pot urmări mereu. Când apar asemenea sisteme, apar și tensiuni: cine le plătește, cum se monetizează, cine răspunde când greșesc și, mai ales, ce fel de bani pot circula între entități digitale fără să se blocheze în birocrație.
Povestea de mai jos pornește dintr-o analiză Galaxy Research, tradusă în idei pe înțelesul publicului larg așa cum a fost ea discutată de site-ul de știri și analize crypto în limba română, Cryptology.ro.
Întrebarea care s-a schimbat
O vreme, discuția despre cripto și inteligență artificială a stat sub aceeași umbrelă: are AI nevoie de cripto? În spatele întrebării era o presupunere liniștitoare, că AI va rămâne, în esență, „în interiorul” companiilor, prinsă în aplicații, alimentată de carduri bancare și conectată la sisteme de plăți care cer identitate, formulare și aprobări. Această imagine încă descrie o bună parte din piață. Dar agenții AI proiectați să ruleze ore în șir, să execute fluxuri de lucru, să cheme alte servicii și să reacționeze la semnale din internet au un alt tip de nevoie: autonomie operațională.
Un agent care rulează zi și noapte trebuie să poată plăti pentru acces la servicii și date, să închirieze resurse de calcul, să trimită plăți mici pentru sarcini punctuale și să încaseze bani dacă oferă, la rândul lui, un serviciu. În ecosistemul clasic, fiecare astfel de gest trece prin porți păzite, cu verificări, limite și întârzieri. În lumea blockchain, o parte din aceste porți sunt înlocuite de reguli de cod și de instrumente care pot funcționa global, în mod programabil.
Aici intră ideea de piețe de capital agentice, un spațiu în care se strânge capital pentru a susține dezvoltarea agenților, dar și, la fel de important, în care se construiesc mecanisme pentru ca agenții să devină actori economici. Diferența dintre cele două merită ținută minte.
A finanța un agent înseamnă, de regulă, să sprijini echipa, codul și comunitatea din jurul proiectului. A transforma agentul într-un actor economic înseamnă să-i oferi o identitate operațională, reguli de acces, un portofel, un set de permisiuni și o formă de reputație care îl lasă să participe la schimburi fără ca un om să apese permanent „confirm”.
Primul val: Truth Terminal și febra agentică din 2024
În 2024, un proiect cu aer de performance art a arătat cât de repede poate fi monetizată atenția atunci când este convertită în tokenuri. Truth Terminal, un agent creat de cercetătorul Andy Ayrey, a intrat în spațiul public într-un stil deliberat provocator, amestecând absurditatea, cultura meme și libertatea unui model care poate vorbi mult și nefiltrat. Momentul care a aprins discuția a fost donația publică în bitcoin făcută de Marc Andreessen, în valoare de 50.000 de dolari, ca un pariu pe ce se întâmplă când un agent este lăsat să-și urmeze propriile impulsuri.
De acolo, povestea a alunecat într-un teritoriu tipic internetului: fascinant, amuzant pe alocuri, greu de justificat la rece. Agentul a început să promoveze, direct sau indirect, un token numit Goatseus Maximus (GOAT), lansat pe Pump.fun. Tokenul nu venea cu un plan de afaceri sau cu o utilitate explicită. Venea cu o poveste, cu energie virală și cu impresia că asistăm la nașterea unui personaj capabil să miște piețe doar prin prezență.
Valoarea a explodat, iar piața a reacționat cum reacționează de obicei când simte oportunitate și adrenalină. În câteva săptămâni, GOAT a ajuns la evaluări uriașe raportat la fundația economică a proiectului. Dincolo de sarcasm și de glumele inevitabile, episodul a lăsat o lecție clară: un agent, chiar și unul semi-autonom, poate atrage capital speculativ doar prin capacitatea de a genera atenție.
Din GOAT și Truth Terminal s-a născut un curent întreg. Au apărut agenți construiți ca personalități online, care funcționau ca magnet de comunitate și ca motor de conținut. Au apărut agenți orientați spre analiză, care scanează știri, postări, date on-chain și încearcă să lege firele într-un mod util traderilor. Au apărut și proiecte care promiteau infrastructură pentru coordonarea mai multor agenți, însă multe dintre aceste promisiuni au rămas, atunci, mai aproape de schiță decât de produs.
Piața a demonstrat încă o dată că poate finanța aproape orice idee dacă este împachetată într-o narațiune potrivită. A demonstrat însă și limita acelui impuls: finanțarea prin hype nu garantează creație de valoare durabilă. În multe cazuri, tokenurile au devenit o oglindă a emoțiilor colective, nu o reflectare a rezultatelor.
Când hype-ul împinge infrastructura să crească
După ce primul val s-a domolit, nu a rămas doar dezamăgirea. A rămas un set de întrebări tehnice care nu dispăruseră deloc. Dacă agenții devin o categorie stabilă de software, cum sunt finanțați în mod credibil, cum sunt monetizați și cum pot plăti și încasa bani fără fricțiunea sistemelor clasice?
În 2025, o parte din răspuns a venit din maturizarea mecanismelor de lansare. Platformele care făceau ușoară emiterea de tokenuri au început să schimbe modelul, tocmai fiindcă publicul devenise mai atent la promisiuni fără acoperire. Vânzările de tokenuri „doar ca să strângi bani pentru dezvoltare” s-au lovit de o problemă de încredere: dacă tokenul nu oferă nici drepturi economice, nici o formă de control real, promisiunea se tocește. În locul acestui model au apărut formule în care o parte din comisioanele generate de tranzacționare ajunge la creator, ca un venit automatizat, fără să fie nevoie de vânzări masive de tokenuri.
În același timp, pe fundal s-a conturat un element mult mai practic decât orice memecoin: stablecoin-urile. Într-o economie a agenților, un mediu de schimb stabil, programabil și global este mai util decât un token care poate pierde o parte serioasă din valoare într-o singură după-amiază. Odată ce Statele Unite au împins înainte un cadru legislativ pentru stablecoin-uri prin GENIUS Act, conversația s-a schimbat nu doar la nivel de reglementare, ci și la nivel de psihologie. Pentru companii, claritatea reduce anxietatea. Pentru dezvoltatori, crește senzația că stablecoin-urile pot fi integrate în fluxuri de plăți fără să pară un experiment marginal.
Aproape de lumea AI, au apărut protocoale și standarde care încearcă să rezolve partea practică: acces la unelte, comunicare cu alte servicii, identitate și plăți care pot fi auditate. Model Context Protocol (MCP), lansat de Anthropic, a creat un fel de limbă comună prin care un agent poate chema unelte în mod standardizat. În paralel, inițiative de tip Agent Payments Protocol (AP2) au început să împingă ideea că plățile ar trebui să fie o componentă nativă a arhitecturii agentice, nu un artificiu lipit la final.
Când pui laolaltă aceste piese, vezi un tipar. Hype-ul inițial a fost zgomotos și, uneori, superficial. Dar a creat presiune și a oferit un teren de testare. În spatele zgomotului, au început să apară bucăți de infrastructură care ar fi fost greu de justificat într-un ciclu fără atenție. Uneori piața aruncă bani în lucruri care încă nu funcționează. Alteori, banii vin ca un imbold să le faci să funcționeze.
Valul doi: Ralph Wiggum și Gas Town, când developerii din afară descoperă cripto
În ianuarie 2026, scena s-a schimbat. De data aceasta, scânteia nu a venit dintr-un laborator de meme-uri, ci dintr-un colț mult mai pragmatic: unelte open-source pentru Claude Code, asistentul de programare al Anthropic. Două nume au devenit repere în conversație: Ralph Wiggum și Gas Town.
Ralph Wiggum, creat de Geoffrey Huntley, a pornit ca o idee simplă și dură: dacă un agent AI se oprește la primul eșec, îl pui într-o buclă care îl obligă să revină iar și iar asupra propriilor rezultate până când trece testele. Un agent care își vede logurile, erorile și ieșirile repetat, fără pauză, poate ajunge, prin persistență, să producă o soluție funcțională. Nu e poezie. E o disciplină informatică aplicată unui model probabilistic.
Gas Town, construit de Steve Yegge, a mers într-o direcție diferită. În locul unei bucle care insistă cu același agent, a imaginat o orchestrare multi-agent, în care mai mulți agenți lucrează în paralel, cu roluri distincte, pentru a aborda proiecte mai mari. Cine a lucrat vreodată într-o echipă bună știe cât contează împărțirea muncii. Gas Town încearcă să ducă această intuiție în lumea agenților.
Ce a urmat a fost și previzibil, și neașteptat. Comunitatea cripto a găsit în aceste unelte o poveste perfectă și a lansat tokenuri asociate, RALPH și GAS, printr-un launchpad din ecosistemul Solana, Bags.fm, care direcționează către creatori o parte din comisioanele generate de tranzacționarea tokenului. Neașteptat a fost altceva: Huntley și Yegge nu au pornit cu intenția de a „face un token”. Ei au construit software. Tokenul a apărut ca un produs secundar al entuziasmului și al mecanismelor de piață deja în funcțiune.
Aici intră în scenă o formă nouă de finanțare: capital fără pitch deck, fără întâlniri în care îți justifici viziunea, fără diluare de acțiuni și fără un contract lung care stabilește cine decide. Banii apar prin tranzacții în piață, iar distribuția lor este programabilă. Pentru un dezvoltator open-source, acest lucru poate părea aproape ireal, mai ales într-o lume în care proiectele esențiale sunt adesea menținute de voluntari sau de oameni plătiți insuficient pentru o muncă ce le consumă timpul și energia.
Totuși, aceeași forță care poate finanța rapid poate lovi la fel de rapid. Când un dezvoltator se distanțează de un token, fie din motive etice, fie din oboseală, fie pentru că simte presiunea comunității, piața reacționează violent. În cazul Gas Town au existat episoade în care tokenul a crescut spectaculos, apoi s-a prăbușit după ce autorul a transmis că nu poate susține așteptările unei „cariere cripto” în paralel cu munca de produs.
Așa cum explică Cryptology.ro, în comentariile semnate de Mihai Popa, analist și editorialist specializat în piața cripto, episoadele Ralph Wiggum și Gas Town sunt mai mult decât un nou sezon de speculație: ele arată cum capitalul poate ajunge la open-source prin mecanisme automate, fără să schimbe licența, fără să închidă codul și fără să ceară permisiune.
De ce modelul acesta îi atrage pe developerii open-source
Open-source a crescut pe o promisiune morală, aceea că cunoașterea trebuie să circule liber. În timp, a ajuns să trăiască într-un paradox. O parte din infrastructura internetului modern se sprijină pe biblioteci și proiecte menținute de comunități mici, care, în multe cazuri, nu au o cale stabilă de finanțare. Sponsorizările și donațiile sunt impredictibile. Granturile vin cu birocrație și, de multe ori, cu obiective care schimbă ritmul proiectului. Venture capital-ul vine cu presiunea de a monetiza repede, de a închide produsul, de a transforma o unealtă într-o companie.
În acest context, ideea că piața poate plăti creatorul printr-un mecanism automat, legat de interesul public, pare tentantă. Când o unealtă devine utilă, crește atenția. Când atenția crește, crește și tranzacționarea. Când tranzacționarea crește, cresc comisioanele care se întorc către creator. Este, într-un fel, o taxă pe entuziasm.
Poate suna cinic dacă te uiți doar la speculație. Dar poate suna ca o gură de aer dacă te gândești la realitatea în care creatorii de infrastructură sunt, adesea, la limită.
Mai există și un alt strat, semnalul. În piețele tradiționale, prețul este considerat un rezumat al informației, chiar dacă imperfect. În cripto, prețul este adesea un rezumat al emoției. Și totuși, emoția poate fi un indicator timpuriu că ceva a atins o comunitate. Pentru developerii care vin din lumea AI și nu au crescut în cripto, mecanismul poate funcționa ca un radar: îți arată că munca ta a devenit relevantă pentru oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată.
Problema este că aceeași emoție îți poate transforma proiectul într-o proiecție colectivă. Dacă tokenul scade, vei fi întrebat de ce. Dacă urcă, vei fi întrebat când îl „susții”. Un model gândit să dea libertate creatorului poate aduce o nouă formă de presiune publică.
Ce lipsește încă din piețele de capital agentice?
Când vorbești despre piețe agentice, imaginația aleargă repede: agenți care se finanțează singuri, agenți care își fac bugete, agenți care „angajează” alți agenți. În realitate, suntem într-o etapă intermediară. Valurile din 2024 și 2026 au arătat că blockchain-ul poate forma capital rapid, dar nu au demonstrat încă o economie autonomă în sens complet.
În multe scenarii, oamenii rămân intermediari. Ei creează portofele, aprobă tranzacții, decid când se oprește un agent. Apoi, designul tokenurilor este încă slab legat de rezultate economice. Cele mai multe tokenuri asociate agenților nu oferă drepturi executabile asupra fluxurilor de numerar. Nu sunt acțiuni. Nu sunt obligațiuni. Sunt, în cel mai bun caz, pariuri culturale.
Mai există și partea de cerere reală. O mare parte din „activitate” rămâne tranzacționare. Asta nu înseamnă că nu există produs, ci că produsul nu este încă monetizat într-un mod repetitiv și previzibil. Un agent care oferă analiză poate avea mulți urmăritori, dar dacă monetizarea vine aproape exclusiv din token, nu din abonamente sau plăți per utilizare, legătura dintre valoare și utilitate rămâne fragilă.
În plus, interacțiunile agent-la-agent sunt abia la început. Ca un agent să poată „angaja” alt agent ai nevoie de identitate, permisiuni, reputație, un mod de a verifica munca și reguli clare pentru erori sau abuz. De aceea, standarde precum ERC-8004, care încearcă să definească identitate și reputație pentru agenți, devin importante. Nu rezolvă totul, dar încearcă să pună ordine într-un spațiu în care, altfel, orice agent ar putea pretinde orice.
De ce stablecoin-urile sunt, probabil, piesa cea mai practică?
Când un agent plătește, el nu plătește ca un investitor. Plătește ca un sistem. Vrea predictibilitate și execuție automată. Vrea să știe că un serviciu de câțiva dolari va costa aproximativ la fel și peste trei minute, și peste două zile, și peste o lună, fără ca bugetul să fie măturat de volatilitate.
De aceea, stablecoin-urile par mai apropiate de realitatea agentică decât tokenurile speculative. Ele funcționează ca un dolar programabil, transferabil global, cu decontare rapidă, fără să fie nevoie de infrastructură bancară tradițională la fiecare pas. Pentru un agent, aceasta este o diferență de natură, nu de grad. Este trecerea de la un sistem în care plățile sunt o excepție administrată de oameni la un sistem în care plățile pot fi un reflex al codului.
Tot aici intră ideea de standarde de plăți pentru agenți, capabile să lege intenția de autorizare și de audit. Nu ajunge să trimiți bani. Trebuie să poți arăta de ce au fost trimiși, cine a aprobat, ce condiții au fost îndeplinite și ce s-a livrat. Într-o economie în care agenții pot greși, pot fi manipulați sau pot fi compromiși, auditul devine o formă de igienă.
Riscuri care nu pot fi împinse sub covor
Orice discuție despre agenți care acționează autonom trebuie să includă și un adevăr incomod: autonomia înseamnă și suprafață de atac. Un agent cu acces la un terminal, la un portofel și la un set de unelte poate face lucruri utile. Poate provoca și pagube serioase.
Comunitatea developerilor vorbește tot mai des despre pericolul setărilor care oferă agentului permisiuni totale asupra sistemului doar pentru că, pe termen scurt, cresc eficiența. Este un compromis pe care oamenii îl fac când sunt grăbiți. Dar într-o lume în care agenții au și bani, compromisul devine mai scump.
Există și riscul moral. Dacă o piață poate finanța o unealtă utilă, poate finanța și una nocivă. Într-un sistem permissionless, granița dintre utilitate și abuz nu este impusă de un administrator. Se negociază social și juridic, de multe ori după ce răul s-a întâmplat.
Și mai e riscul emoțional al pieței. Un token care te leagă de o comunitate îți poate transforma munca într-o scenă publică permanentă. De la un punct încolo, nu mai scrii doar cod. Ajungi să gestionezi așteptări, interpretări, reacții. Pentru unii, e o oportunitate. Pentru alții, e o povară.
Unde ar putea duce această direcție?
Dacă dai la o parte zgomotul, rămâne o idee foarte simplă: o economie în care mașinile fac treabă are nevoie de bani care pot circula între mașini. Iar banii care circulă între mașini trebuie să fie programabili, globali și compatibili cu identități digitale.
Cripto are astăzi un avantaj greu de ignorat: este unul dintre puținele sisteme implementate la scară largă care combină execuție programabilă, decontare rapidă și acces global fără permisiune. Sistemele bancare pot face plăți, dar nu sunt construite pentru agenți care apar și dispar, care lucrează în jurisdicții multiple, care au nevoie de microplăți și automatizări fine.
Este posibil ca etapa următoare să mute accentul de pe tokenuri asociate cu nume și narațiuni spre forme mai clare de ownership, în care deținerea unui activ este legată explicit de un flux de venit sau de performanță. Un astfel de pas ar apropia ecosistemul de o piață de capital care nu doar finanțează emoție, ci finanțează producție.
Pentru moment, valurile Truth Terminal, Ralph Wiggum și Gas Town arată ca niște teste de stres pentru internetul financiar. Ele verifică cât de repede se poate crea un activ, cât de repede se poate forma o comunitate și cât de repede se pot distribui bani către creatori. Uneori testul iese. Alteori se sparge spectaculos.
O paranteză necesară: cum a fost finanțat internetul până acum
Tokenurile pot părea o invenție excentrică, dar istoria internetului arată că fiecare val tehnologic și-a inventat propria formă de finanțare, uneori elegantă, alteori brutală. În anii în care software-ul era distribuit pe dischete și CD-uri, existau modele de tip shareware: plăteai dacă îți plăcea, iar dezvoltatorul trăia din bunăvoință și dintr-un număr suficient de mare de utilizatori. Odată cu apariția web-ului, publicitatea a devenit motorul principal. Nu a fost un model perfect, însă s-a potrivit cu distribuția la scară mare.
Open-source a crescut ca o mișcare culturală înainte să fie o industrie. Multă vreme, proiectele au fost întreținute de oameni care „furau” timp din viața personală, din pasiune și din orgoliu profesional, convinși că un cod bun pus la dispoziția tuturor face lumea mai sigură și mai eficientă. Pe măsură ce companiile au construit produse comerciale pe deasupra acestor biblioteci, a apărut însă o ruptură: valoarea economică se colecta în partea de sus, iar munca de întreținere rămânea, de multe ori, la bază.
Au existat episoade care au arătat cât de costisitor poate fi acest dezechilibru: vulnerabilități celebre, proiecte esențiale menținute de un singur om, pachete folosite în milioane de aplicații, dar fără resurse pentru audit, documentație sau suport. Industria a încercat să repare prin sponsorizări, programe de grant și fonduri dedicate. Unele au funcționat. Altele au rămas soluții punctuale.
Pe acest fundal, modelul cripto pare, în mod paradoxal, o întoarcere la o intuiție veche: dacă o comunitate câștigă din faptul că un instrument există, comunitatea poate contribui la existența lui. Diferența este că, în cripto, contribuția seamănă mai degrabă cu o piață decât cu o donație. Iar piața, cu toate defectele ei, are două calități greu de replicat altfel: se mișcă repede și poate distribui bani fără un comitet care decide cine merită.
Capitalul ca limbaj: de ce tokenurile apar atât de repede
În lumea tradițională, capitalul vine cu proceduri. În cripto, capitalul vine adesea cu memetică, cu simboluri, cu nume care prind și cu un mecanism tehnic ce poate fi declanșat în minute. Când o unealtă precum Ralph Wiggum devine virală în comunitatea developerilor, apar oameni care vor să „dețină” o bucățică din poveste, chiar dacă acea deținere nu garantează nimic. În același timp, apar oameni care vor să semnalizeze public interesul, iar tokenul devine un semnal monetizat.
Asta explică de ce tokenurile se lipesc ușor de fenomene culturale. Într-o epocă în care vizibilitatea este, deja, o monedă, tokenul devine o chitanță pentru vizibilitate. Pentru publicul larg, această logică poate părea bizară. Pentru comunitățile online, are o consecvență internă: dacă atenția se tranzacționează oricum, tokenul doar o formalizează.
Problema apare când semnalul este confundat cu proprietatea. Un token asociat unui agent sau unei unelte nu înseamnă că deții agentul sau unealta și nu înseamnă că ai drept asupra veniturilor viitoare ori că poți controla dezvoltarea. De aici vin multe dezamăgiri: oamenii cumpără simboluri și proiectează în ele contracte care nu există.
Când devine totul mai mult decât un joc?
Există un prag pe care abia începem să-l vedem. Câtă vreme tokenurile sunt doar un mod de finanțare prin narațiune, piața arată ca o extensie a culturii meme. Când însă tokenul se leagă de un serviciu pe care agentul îl oferă, de o taxă pe utilizare sau de un flux repetitiv de plăți, economia capătă o altă greutate.
Aici, stablecoin-urile și standardele de plăți pot face diferența. Dacă un agent poate încasa automat sume mici pentru o analiză livrată, pentru o automatizare executată ori pentru un modul de software generat la cerere, discuția se mută de la speculație la comerț. Iar comerțul are o disciplină simplă: clientul plătește doar dacă primește valoare, iar valoarea poate fi verificată.
În acest sens, reputația pentru agenți nu mai este un detaliu. Într-o piață a serviciilor, reputația este capital. Pentru oameni, o construim prin recomandări și istoric. Pentru agenți, e nevoie de un mod de a ancora verificabil rezultatele, mai ales atunci când munca lor poate fi replicată la scară mare.
Ce ar trebui să rețină publicul larg?
Din afara ecosistemului, povestea poate arăta ca o succesiune de episoade stranii: un bot care împinge un memecoin, un script care rulează la infinit, un token care explodează, apoi cade. Dacă privești mai atent, firul roșu este încercarea de a construi o economie pentru software autonom.
Pe termen scurt, astfel de episoade pot aduce bani dezvoltatorilor și pot aduce pierderi celor care intră târziu în febră. Pe termen mediu, pot accelera standarde tehnice, pot face stablecoin-urile mai acceptate și pot împinge companii mari să integreze plăți pentru agenți. Pe termen lung, pot duce la o lume în care o parte din muncile digitale sunt realizate de agenți care se finanțează, se întrețin și se coordonează într-un mod greu de imaginat astăzi.
Rămâne o lecție simplă, dar importantă: când software-ul devine autonom, economia trebuie să devină la fel de flexibilă. Nu e încă limpede dacă totul se va întâmpla exclusiv pe blockchain sau printr-o combinație de sisteme. Dar felul în care capitalul a început să curgă către unelte și agenți, chiar și prin mecanisme imperfecte, arată că drumul nu mai este doar teoretic. Se tranzacționează deja, măcar pe fragmente.
Cristina Nemes
